Soultrans

Oameni vin, oameni trec.
Cred că sufletul meu e ca un tren, asemenea trenului regal, redus la scară personală: urcă cine îndeplineşte condiţiile, călătorim împreună o bucată de drum, dar pe traseul lung rămân cei ce se acomodează cu cicatricele şi geamurile crăpate.
Vagonul meu seamănă cu un magazin suprarealist de jucării , un magazin de prezentare Noriel pictat de Dali în timp ce-şi mângâia mustaţa: plutesc oamenii în el, unii zâmbesc, mă ţin de mâna şi mă sărută pe frunte: sunt cei cu care am călătorit până acum, şi nu vor coborî înainte de depou; alţii aleargă haotic pe tavan, asemenea unor păpuşi mecanice cu cheiţele răsucite la infinit: ei sunt cei cu care am mers o porţiune de drum, chipurile li se schimbă mereu şi se pierd printre staţii, nu ajungem niciodată nicăieri împreună; câţiva se plimbă agale printre scaune, privesc nostalgici pe geam şi uneori mângâie pereţii: sunt cei pe care i-am dat jos din tren, cei ce şi-ar fi dorit să continuăm călătoria împreună dar cu care nu aveam aceeaşi destinaţie.
Al meu vagon există mai presus de orice legi ale fizicii: goneşte pe sine de vise, sare peste hăuri de deznădejde, zboară cu aripi de deziluzii, se scufundă după sentimente ascunse şi merge cu viteza clipelor.

Şi iau autostopişti, să îmi amintească că există alternative.

Sunt si eu un copac

Sunt un copac. Copacii au ceva misterios si impunator, dar totusi inexplicabil, la fel cum si eu am.
Sunt un copac. Pentru ca la fel ca ei, am radacinile bine infipte in pamantul unde am crescut si-n muntii care m-au vegheat.
Sunt un copac. Caci ei isi pierd frunzele toamna, si asemenea lor am si eu toamna sufletului meu, atunci imi pierd lacrimile si linistea.
Sunt un copac. Nu pot sa ma feresc din calea ploilor si nici sa ma opresc din crescut.
Sunt un copac. Trunchiul imi ramane acelasi, dar totusi imi schimb coroana in fiecare primavara.
Sunt un copac. Si trec peste mine anotimpuri, zapezi, dureri, furtuni, dar nimic nu ma doboara.
Sunt una cu natura. Sunt un copac, un spirit tanar. Sunt un puiet.

Toamna

Pana sa citesc o "compunere despre toamna" publicata de curand pe "suntuncopac.com", uitasem de una dintre cele mai mare provocari ale gimnaziului: compunerile anuale despre toamna.
Imi amintesc ca niciodata nu eram multumita de creatia mea, dar traiam cu impresia ca era tot ce puteam sa scriu despre un anotimp pe care il consideram o ploaie continua si aducator de vesti proaste: toamna se-ncheia vacanta.
Nu ma induiosau nici culorile frunzelor, nici spectacolul ploilor reci si povestile spuse de ochii celor care "nu doar se udau" atunci cand mergeau prin ploaie.
Nu admiram fosnetul frunzelor zdrobite sub talpile mele ce alergau spre o "maturitate" pe care acum evita sa o gaseasca si nu-mi pasa de miile de pasari ce-mi cantau deasupra capului.
Nu stiam si nu intelegem fascinatia creata in jurul mortii naturii, cand moartea parea finalul. In schimb ma fascina renasterea ei.
Poate s-a schimbat toamna, sau poate am inceput sa stau de vorba cu ea, sa ascult frunzele macinate pe trotuar si sa urmaresc spectacolul de culori, sa ma bucur de sunetul vantului si sa admir transformarea naturii.
Nu privesc toamna, simt toamna. E o moarte superba.
Toamna e dovada ca si finalurile sunt frumoase, daca privesti cu sufletul.

Ha!

Stii durerea aia ?

Cand toate lucrurile bune pe care ti le doresti, li se intampla altora? Cand doar pentru o zi, ti se aliniaza planetele, ca apoi sa constati ca totul a fost ATUNCI, si acum nimic nu mai merge? Agonia pe care o simti fiind atat de aproape, dar cand totusi ti-e interzis ? Cand optiunile nu exista, daca o faci, inevitabil va iesi rau, daca nu o faci, va continua sa fie asa?

Cand iti vezi visele traite de altii ? Cand vezi zilele cum zboara pe langa tine ? Cand stii ca poti si vrei sa faci, dar o prostie negandita te constrange?

Cand fiecare fulg e un gram de sare aruncat pe rana, si fiecare raza de soare un nou cutit ?

Cand nu mai depinde de tine?
Nu stii? Ha, nici eu. Mereu depinde de tine. Moartea va fi mereu o optiune.

Acelasi drum

Cand mergi mereu pe acelasi drum, devine o parte din tine. Priveam azi pe geamul trenului vechi, aceeasi priveliste  de 4 ani incoace : Bucegii, de data asta in nori, Masivul Postavaru, cu mai putina zapada decat ne place, si nelipsitul camp.
Trenul musteste de oameni, fete cunoscute dar totusi straine, si dincolo de geam totul pare pustiu, linistit.
Pe ruta asta am trait cele mai intense sentimente. In drum spre casa, am scris mesaje lacrimogene, declaratii sincere si minciuni de convenienta. De-a-lungul timpului, in cele 50 de minute de drum, m-am contopit cu multe romane, am ras de una singura de poznele lui Mircea, am visat cu ochii deschisi si m-am lasat purtata departe de muzica, mereu alta.

Verde

- Esti verde. Ai parul verde. Si ochii verzi.
-Da. Imi place verdele.
-De ce? Din atatea culori, de ce verde?
-Uita-te in ochii mei.
-Sunt verzi, ma vrajesc, dar totusi, de ce verdele?
-Acum uita-te in jur, vezi padurea?
-Da, stiu ca e verde, alta nuanta, dar verde.
-Acum vei intelege. Imagineaza-ti lumea fara verde. Viata e verde.