Oameni vin, oameni trec.
Cred că sufletul meu e ca un tren, asemenea trenului regal, redus la scară personală: urcă cine îndeplineşte condiţiile, călătorim împreună o bucată de drum, dar pe traseul lung rămân cei ce se acomodează cu cicatricele şi geamurile crăpate.
Vagonul meu seamănă cu un magazin suprarealist de jucării , un magazin de prezentare Noriel pictat de Dali în timp ce-şi mângâia mustaţa: plutesc oamenii în el, unii zâmbesc, mă ţin de mâna şi mă sărută pe frunte: sunt cei cu care am călătorit până acum, şi nu vor coborî înainte de depou; alţii aleargă haotic pe tavan, asemenea unor păpuşi mecanice cu cheiţele răsucite la infinit: ei sunt cei cu care am mers o porţiune de drum, chipurile li se schimbă mereu şi se pierd printre staţii, nu ajungem niciodată nicăieri împreună; câţiva se plimbă agale printre scaune, privesc nostalgici pe geam şi uneori mângâie pereţii: sunt cei pe care i-am dat jos din tren, cei ce şi-ar fi dorit să continuăm călătoria împreună dar cu care nu aveam aceeaşi destinaţie.
Al meu vagon există mai presus de orice legi ale fizicii: goneşte pe sine de vise, sare peste hăuri de deznădejde, zboară cu aripi de deziluzii, se scufundă după sentimente ascunse şi merge cu viteza clipelor.
Şi iau autostopişti, să îmi amintească că există alternative.
