Soultrans

Oameni vin, oameni trec.
Cred că sufletul meu e ca un tren, asemenea trenului regal, redus la scară personală: urcă cine îndeplineşte condiţiile, călătorim împreună o bucată de drum, dar pe traseul lung rămân cei ce se acomodează cu cicatricele şi geamurile crăpate.
Vagonul meu seamănă cu un magazin suprarealist de jucării , un magazin de prezentare Noriel pictat de Dali în timp ce-şi mângâia mustaţa: plutesc oamenii în el, unii zâmbesc, mă ţin de mâna şi mă sărută pe frunte: sunt cei cu care am călătorit până acum, şi nu vor coborî înainte de depou; alţii aleargă haotic pe tavan, asemenea unor păpuşi mecanice cu cheiţele răsucite la infinit: ei sunt cei cu care am mers o porţiune de drum, chipurile li se schimbă mereu şi se pierd printre staţii, nu ajungem niciodată nicăieri împreună; câţiva se plimbă agale printre scaune, privesc nostalgici pe geam şi uneori mângâie pereţii: sunt cei pe care i-am dat jos din tren, cei ce şi-ar fi dorit să continuăm călătoria împreună dar cu care nu aveam aceeaşi destinaţie.
Al meu vagon există mai presus de orice legi ale fizicii: goneşte pe sine de vise, sare peste hăuri de deznădejde, zboară cu aripi de deziluzii, se scufundă după sentimente ascunse şi merge cu viteza clipelor.

Şi iau autostopişti, să îmi amintească că există alternative.

Sunt si eu un copac

Sunt un copac. Copacii au ceva misterios si impunator, dar totusi inexplicabil, la fel cum si eu am.
Sunt un copac. Pentru ca la fel ca ei, am radacinile bine infipte in pamantul unde am crescut si-n muntii care m-au vegheat.
Sunt un copac. Caci ei isi pierd frunzele toamna, si asemenea lor am si eu toamna sufletului meu, atunci imi pierd lacrimile si linistea.
Sunt un copac. Nu pot sa ma feresc din calea ploilor si nici sa ma opresc din crescut.
Sunt un copac. Trunchiul imi ramane acelasi, dar totusi imi schimb coroana in fiecare primavara.
Sunt un copac. Si trec peste mine anotimpuri, zapezi, dureri, furtuni, dar nimic nu ma doboara.
Sunt una cu natura. Sunt un copac, un spirit tanar. Sunt un puiet.

Toamna

Pana sa citesc o "compunere despre toamna" publicata de curand pe "suntuncopac.com", uitasem de una dintre cele mai mare provocari ale gimnaziului: compunerile anuale despre toamna.
Imi amintesc ca niciodata nu eram multumita de creatia mea, dar traiam cu impresia ca era tot ce puteam sa scriu despre un anotimp pe care il consideram o ploaie continua si aducator de vesti proaste: toamna se-ncheia vacanta.
Nu ma induiosau nici culorile frunzelor, nici spectacolul ploilor reci si povestile spuse de ochii celor care "nu doar se udau" atunci cand mergeau prin ploaie.
Nu admiram fosnetul frunzelor zdrobite sub talpile mele ce alergau spre o "maturitate" pe care acum evita sa o gaseasca si nu-mi pasa de miile de pasari ce-mi cantau deasupra capului.
Nu stiam si nu intelegem fascinatia creata in jurul mortii naturii, cand moartea parea finalul. In schimb ma fascina renasterea ei.
Poate s-a schimbat toamna, sau poate am inceput sa stau de vorba cu ea, sa ascult frunzele macinate pe trotuar si sa urmaresc spectacolul de culori, sa ma bucur de sunetul vantului si sa admir transformarea naturii.
Nu privesc toamna, simt toamna. E o moarte superba.
Toamna e dovada ca si finalurile sunt frumoase, daca privesti cu sufletul.

Ha!

Stii durerea aia ?

Cand toate lucrurile bune pe care ti le doresti, li se intampla altora? Cand doar pentru o zi, ti se aliniaza planetele, ca apoi sa constati ca totul a fost ATUNCI, si acum nimic nu mai merge? Agonia pe care o simti fiind atat de aproape, dar cand totusi ti-e interzis ? Cand optiunile nu exista, daca o faci, inevitabil va iesi rau, daca nu o faci, va continua sa fie asa?

Cand iti vezi visele traite de altii ? Cand vezi zilele cum zboara pe langa tine ? Cand stii ca poti si vrei sa faci, dar o prostie negandita te constrange?

Cand fiecare fulg e un gram de sare aruncat pe rana, si fiecare raza de soare un nou cutit ?

Cand nu mai depinde de tine?
Nu stii? Ha, nici eu. Mereu depinde de tine. Moartea va fi mereu o optiune.

Acelasi drum

Cand mergi mereu pe acelasi drum, devine o parte din tine. Priveam azi pe geamul trenului vechi, aceeasi priveliste  de 4 ani incoace : Bucegii, de data asta in nori, Masivul Postavaru, cu mai putina zapada decat ne place, si nelipsitul camp.
Trenul musteste de oameni, fete cunoscute dar totusi straine, si dincolo de geam totul pare pustiu, linistit.
Pe ruta asta am trait cele mai intense sentimente. In drum spre casa, am scris mesaje lacrimogene, declaratii sincere si minciuni de convenienta. De-a-lungul timpului, in cele 50 de minute de drum, m-am contopit cu multe romane, am ras de una singura de poznele lui Mircea, am visat cu ochii deschisi si m-am lasat purtata departe de muzica, mereu alta.

Verde

- Esti verde. Ai parul verde. Si ochii verzi.
-Da. Imi place verdele.
-De ce? Din atatea culori, de ce verde?
-Uita-te in ochii mei.
-Sunt verzi, ma vrajesc, dar totusi, de ce verdele?
-Acum uita-te in jur, vezi padurea?
-Da, stiu ca e verde, alta nuanta, dar verde.
-Acum vei intelege. Imagineaza-ti lumea fara verde. Viata e verde.

Sărbătoarea kitsch-ului

Poate că sunt insensibilă, necredincioasă sau ignorantă, dar privind în jur, tot ceea ce se întâmplă în perioada asta e una dintre cele mai profesioniste expuneri ale kitsch-ului românesc : odată cu prima zăpadă şi primele beculeţe (care sunt chiar simpatice) apar şi restul paraziţilor de sezon, colindătorii neagreaţi şi neplătiţi de nimeni, de ale căror mâini întinse te străduieşti să scapi, coşarii care te ating vrei nu vrei iar apoi trebuie să "le dai d-o bere", indivizii care de Moş Nicolae te atacă cu nuiele pe care dacă nu le cumperi "eşti bulangiu", şi alte specii rare care hibernează în restul anului.
Vitrinele magazinelor ajung la suprasaturaţie, pline cu promoţii epuizate în primele 10 minute, în special în zilele "însemnate", cum ar fi ziua aia când traficul se blochează, te umpli de nervi şi pierzi episodul cheie din Iubiri Secrete, atunci toate hienele ies la atac, că în următoarele 2 luni bradul va deveni maratonist, şi cine o mai fi capabil să alerge după el să-l vadă?
Şi dacă noua ta poză de profil nu are pe fundal obiectul misterios, alungit şi strălucitor din piaţă centrală, nu eşti, nu ai fost şi nu mai ai nici o şansă de a fi vreodată copilul frumos şi lăudat al facebook-ului, fiindcă atât timp cât nu eşti "pă trend", îţi poţi lua adio de la o viaţă socială. Poate totuşi mai poţi corecta greşeala, cu un check in de sezon, dat din "Ţara lui Moş Crăciun", când stai la un "vinuleţ fierbinte" cu pisi, că după o seziune de poze trebuie reajustată temperatura corpului.
Acestea fiind spuse, cred că acum poţi pleca de lângă brad, ai postat poza pe facebook şi vinul s-a răcit.

Unitate, prietenie, asta e cercetasie!

Vrei sa te trezesti buimac, printre necunoscuti frumosi si ciufuliti, nedormiti dar dornici sa inceapa ziua?

Vrei sa nu mai poti numara pe degete oamenii noi si prietenii facuti?

Vrei sa ingheti alergand prin Cetate si sa te plimbi cu troleibusul imaginar?

Vrei ca lupta de la Calugareni sa fie o gluma, in comparatie cu batalia purtata de tine pentru a-ti recupera bocancii?

Vrei sa descoperi cum e sa mananci fasole la 5 dimineata, 5 oameni, cu o singura furculita?

Vrei sa iti placa pate-ul? (alta alternativa n-ai)

Si chiar daca stii deja astea, tot trebuie sa vii la urmatorul UP.

Cum spunea cineva, tura asta am fost "virgina de UP", dar "prima experienta nu se uita niciodata".

Sub deviza "somnul e pentru fraieri" s-a "scurs" pentru mine primul UP, un festival frumos si incarcat de experiente noi, oameni si chitari, momente memorabile si dorinte de infinit.
N-are rost sa povestesc din intamplari, cred ca pentru fiecare festivalul a avut magia lui, momentele unice si oamenii speciali, tot ce pot zice este ca... unitate, prietenie, asta e cercetasie!

AMR 359 zile.

Gata oricand!

Jocul nu are varsta, zambetul nu imbatraneste si veselia nu se conformeaza niciodata cu ora stingerii.

Asa as putea rezuma inca un weekend petrecut cu "trupa" si fratii nostri mai mici, a caror energie s-a dovedit contagioasa. Dupa ce am alergat dupa catei, am redescoperit munca de echipa si orgoliile copilariei, am realizat ca noi suntem copii...si asa vom fi mereu. Mandria inocenta de 12 ani, revolta de pe chipul lor si voiosia  nu ne-au lasat sa ne plictisim, cu atat mai putin sa simtim oboseala. Copii au invatat multe de la noi, iar noi sigur am (re)invatat (cel putin) sa ne bucuram de lucrurile marunte, ce senzatie faina iti da alarma care suna chiar si inaintea cocosului, si faptul ca in tabara mereu e prea  devreme pentru somn. :))

Ps. Copii, nu cresteti mari, e o capcana!

Carte vie

Am trait toate dezamagirile, am iubit fanatic zile intregi, am scris zeci de romane inchisa-n casa tinandu-i in mana, am dormit in fan si am zburat printre nori, m-am ascuns printre sticle si aburi de betie, am baut cianura si am atins iluminarea.

Simplul fapt ca ma caut printre file inseamna ca deja m-am gasit, nu?

Arde-mi biblioteca, si vor disparea si pasarile Phoenix.

Iei sau nu iei bacu', semintele acelasi gust are.

Acum ceva timp am participat la un concurs  de eseuri, pe o tema cel putin atractiva...agramatizarea limbii romane. Si tinand cont ca "opinia" mea a fost apreciata, m-am gandit sa o impartasesc si internautilor, daca intereseaza pe cineva.

Dacă limba  română ar fi fost „vie”, probabil că murea de multă vreme şi se zvârcolea în mormânt, datorită „transformărilor” create de incultura indivizilor.

Fie că „îngheaţă de frig” sau „urcă sus”, adolescenţii, şi nu numai, au renunţat la a respecta regulile gramaticale ale limbii române, şi „repetă din nou” aceleaşi greşeli : „nimica” nu este mai plăcut și mai interesant decât „Viaţa care o au în cartier” cu toate că Acuzativul nu este de acord (pe care). Fie că „vroiau” sau „voiau” să îi arate „prinţesei” cât de mult o iubesc, sau doar să dea dovadă de „romantism”, masculii feroce ai generaţiei îşi dezvăluie pasiunile scriind poezii şi sacrificând nemilos limba română : „Eşti frumoasă ca o stele / Tu mi-ai rupt inima-n doi / Toate inimile mele / Bate pentru tu și noi.”

Un alt mod prin care limba română este pervertită îl reprezintă „englezismele”, faptul că politicienii noştri ţin un „speech” pe care  doar profesorul de literatură sau de limbi clasice  îl mai numeşte „discurs”, că ieşim în cluburi să „have fun” şi copiii se joacă „gamesuri”  în curtea şcolii facilitează deteriorarea limbii  române. Comunicarea directă a aterizat pe un loc secundar în viaţa şi percepţia tinerilor, aceştia fiind axaţi pe discuţii prin intermediul facebookului sau prin sms, în care deseori uită că limba română se foloseşte pe baza unor reguli, şi că expresii ca şi „cf? / bn,u? / eşti supi? / nu, sunt obo. / ok, mă duk la şc vb. după, pupix.” nu reprezintă o formă de comunicare în limba română.

Vechiul dascăl a devenit „prof” , notele nu se mai iau, ci se dau „Iar mi-a dat ăla un doi”, indirect sugerându-se că e vina profesorului că l-a notat cu acea notă,  şi nu a elevului care nu şi-a învăţat lecţia. Eminescu a fost un „shukar” pe vremea lui, deoarece  scria despre stele și „visurile” sale. Caragiale e  „ăla care făcea mişto de politicieni”, Bacovia e „emo” și Creangă e „absurd cu poveştile lui din copilărie din 1900 toamna”.

Probabil că noi vom fi cei mai ciudaţi bunici! Oare peste 20 de ani vom mai avea ce să le arătăm nepoţilor noştri  ? Ei nu vor mai simți emoțiile pe care le-am încercat noi când bunica ne punea în mână scrisorile primite de la tataie, ci în cel mai bun caz vor citi e-mailuri cu greșeli gramaticale. Nu ne vor mai trezi nostalgii însemnările de pe marginea  cărților, citatele din Eliade sau Drumeș, iubirea va avea o altă definiție, scrisă fără cratime şi diacritice, într-o „limbă” pe care,  dacă ar fi auzit-o Diaconul Coresi, ar fi simțit că munca sa a fost uitată şi  că tot efortul  său a fost inutil.

O altă schimbare majoră o reprezintă locul scriitorului în societate. Stilul anticalofil azi  este un trend, cu cât scrii mai vulgar și „de cartier” cu atât  cresc șansele de a “vinde”, puțini mai scriu din plăcere și din amorul artei,  poezia de ghetou este “în floare”, muzele nu mai poartă rochii lungi și pantofi de cleștar, ci pantaloni scurți și bluzițe „de criză”(cât mai puțin material, economia este în regres).

Pronumele se “reinventează”, ”tu” a devenit ”bă/mă” , ”acela/aceea” în limbajul comun s-au transformat în ”ăla/aia” și chiar prenumele a pierdut teren, fiind substituit de ”fă/tu”. Respectul manifestat față de interlocutor reiese și din formele de adresare, iar faptul că alegem să înlocuim un element care îi dă identitate persoanei (numele propriu) cu ”denumiri” inexistente din punct de vedere gramatical, dovedește că nu doar limba română suferă, ci și atitudinea față de cei din jur.

Semidoctul de astăzi se vrea a fi filosoful de mâine, tânărul care nu știe să conjuge corect verbul ”a crea” sau care nu cunoaşte  sensul cuvântului ”aculturație” se visează un mic  Cicero și se crede cu mult deasupra altor intelectuali adevărați, care aleg să își conserve cunoștințele și potențialul, fără să le etaleze în fața unei societăți aflate într-un galopant  declin cultural.

Familiile aleg să își trimită mezinii la grădinițe cu program în limba engleză, cu scopul de a le ”asigura șansa să plece dincolo, să poată avea un viitor”. Dar România ce viitor va mai avea, în ritmul acesta? Vom emigra cu toții în căutarea unei vieți mai bune, sau vom rămâne, măcar din recunoștință pentru tot sângele vărsat ca România sa devină independentă? Limba română va dispărea, absorbită de o limbă internațională, vom traduce ”Țiganiada” în engleză, pretinzând că nu am avut niciodată identitate națională? Vom călca peste eforturile depuse ca toți românii să aibă aceeași patrie, aceeași limbă, moștenită de la aceeași strămoși ? Vom uita cu desăvârşire de Şcoala Ardeleană,de Gh. Şincai, de Maiorescu şi de Eminescu, de Badea Cârţan şi de Blaga?  Odată cu devalorizarea limbii române şi cu deculturalizarea societăţii efectele vor fi nocive și ireversibile asupra întregii națiuni. Să ne oprim pentru o clipă şi să medităm profund la cuvintele lui M. Kogălniceanu : „poporul român se întinde până acolo unde se întinde limba sa.”

. . .

Ai observat ce goale sunt parcurile dupa ploaie?
Adevarate cavouri ale melancoliei.
Se spala de dureri, de vise inmiresmate cu arome de primavara, raman doar iubirile ce se zbat inutil sa se inalte, uitand ca au aripi de lemn imbibate de lacrimi.