Imi amintesc ca niciodata nu eram multumita de creatia mea, dar traiam cu impresia ca era tot ce puteam sa scriu despre un anotimp pe care il consideram o ploaie continua si aducator de vesti proaste: toamna se-ncheia vacanta.
Nu ma induiosau nici culorile frunzelor, nici spectacolul ploilor reci si povestile spuse de ochii celor care "nu doar se udau" atunci cand mergeau prin ploaie.
Nu admiram fosnetul frunzelor zdrobite sub talpile mele ce alergau spre o "maturitate" pe care acum evita sa o gaseasca si nu-mi pasa de miile de pasari ce-mi cantau deasupra capului.
Nu stiam si nu intelegem fascinatia creata in jurul mortii naturii, cand moartea parea finalul. In schimb ma fascina renasterea ei.
Poate s-a schimbat toamna, sau poate am inceput sa stau de vorba cu ea, sa ascult frunzele macinate pe trotuar si sa urmaresc spectacolul de culori, sa ma bucur de sunetul vantului si sa admir transformarea naturii.
Nu privesc toamna, simt toamna. E o moarte superba.
Toamna e dovada ca si finalurile sunt frumoase, daca privesti cu sufletul.
