vineri, 22 martie 2024

Dupa 7 ani...

 N-am mai scris aici de exact 7 ani. De ce azi? 

Că am intrat din greșeală și mi-am recitit ultimul text. Despre lucrurile care mă speriau. Despre acele „trebuie” de care am fugit mereu. Paradoxul e că l-am citit azi - când încep oficial primele rate, de la primul credit din viața mea. În anul în care ne planificăm nunta. Cu o carieră high performance pe două domenii total diferite.

Dar ce-i cel mai fain? Că sentimentele mele de acum 7 ani m-au ajutat să văd - m-am ținut de promisiune. N-am făcut și nu fac nimic pentru că trebuie. N-am făcut credit pentru că „așa se face”. Ci pentru că ne-am dorit, ne-am asumat și contribuie la visul nostru. Pentru că are sens pentru noi.

Nu m-am căsătorit până acum în ciuda presiunilor, chiar dacă am auzit constant că „trece timpul”. Nunta vine natural, din suflet și pentru sufletul nostru. Atipică. Plină de „băi...dar d-astea nu se fac la nunți”. Pentru că nimic nu trebuie, my friends, și alegem să rămânem...altfel.

Două cariere high performance - partea amuzantă? Nu mi-am propus-o pe niciuna dintre ele. Mulți ani m-am jucat de-a adultul și încă o fac. Faptul că am făcut performanță se datorează 100% faptului că mereu am ales să fac ce-mi place. Că am dus bani de acasă ca să predau yoga la început? Da, am dus. Da, am continuat și n-am făcut-o niciodată pentru profit. Între timp, comunitatea a crescut și odată cu ea și recompensele materiale. Mă bucură asta? Categoric. M-aș opri dacă aș ieși pe minus? Niciodată. Marketing - n-aș fi zis vreodată că o să-mi placă atât de mult. Îmi mențin părerea - nu-mi place să vând, îmi place să spun povești. Să generez emoții. Să înțeleg cum funcționează creierul uman, ce ne atinge și ce ne împinge să luăm decizii. Îmi place să scriu și cineva să mă plătească pentru asta. Îmi place să învăț lucruri noi și așa am ajuns la e-commerce. Să ne înțelegem - nu mă laud, dar pun lucrurile în perspectivă, ca să le văd eu peste următorii 7 ani și așa să mai îmblânzesc din sabotorul ăla interior, pe care-l numin impostor.

Bottom line? Stay weird. Las în continuare acel „trebuie” să fie problema altora. Pentru mine, tot ce trebuie e să fiu fericită. Să râd când greșesc. Să știu că are cine să mă ia în brațe când ajung acasă varză, după o zi prea plină. Să știu că am oameni alături care mă văd, mă apreciază și mă acceptă fix așa cum sunt, inclusiv în zilele mele mai puțin bune.

Și să-mi amintesc mereu că orice e posibil. Mintea ne limitează, dar tot mintea poate fi educată.

Îmi las aici niște versuri fix din piesa care m-a inspirat azi:

„I went for a walk under the moon
and I asked her for a song, to guide me on
through the darkness
through the darkness.

The darkness of my fears, when all else disappears
oh the darkness of self doubt
will burn out
all your lightness
all your lightness.

So let go, of the shadow
of shame and blame,
praise and gain.
You are more.
oh just be who you are.

And she sang "Child, be unafraid to shine. Be bold and bright, reflecting the light."
She sang "Child, be unafraid to shine. Be bold and bright, reflecting the light." (The moon's song | Olivia Fern)