Cand mergi mereu pe acelasi drum, devine o parte din tine. Priveam azi pe geamul trenului vechi, aceeasi priveliste de 4 ani incoace : Bucegii, de data asta in nori, Masivul Postavaru, cu mai putina zapada decat ne place, si nelipsitul camp.
Trenul musteste de oameni, fete cunoscute dar totusi straine, si dincolo de geam totul pare pustiu, linistit.
Pe ruta asta am trait cele mai intense sentimente. In drum spre casa, am scris mesaje lacrimogene, declaratii sincere si minciuni de convenienta. De-a-lungul timpului, in cele 50 de minute de drum, m-am contopit cu multe romane, am ras de una singura de poznele lui Mircea, am visat cu ochii deschisi si m-am lasat purtata departe de muzica, mereu alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu